Unul dintre momentele de taină ale zilei este povestea de seară. Un moment de grație când pot să îmi imaginez mirarea lui Habarnam descoperind orașul Soarelui sau pe Guguță rostogolindu-se printre isprăvile lui. Și nu se ia nimeni de mine că dau în mintea dintâi: pașaportul este în regulă semnat de prichindeii mei.
Am fost întrebat ce părerea am, ca informatician, despre tehnologie. Ne ajută în relațiile interumane?
Școala din Finlanda este în topul educației mondiale. Cum a reușit o țară cu 5 milioane de locuitori această performanță?
Pentru că merită! Și unde mai pui că nu există bancomate, nici supermarketuri… Sper să nu intre Ana pe blog
Am revenit, nu atât de repede cum aș fi dorit. Este incredibil cum se strecoară zilele pe lângă tine în București, mi-am propus luni să încep să scriu câte puțin despre călătoria noastră și deja este vineri, și mai este și neagră …
Au fost 9.000 de kilometri, 10 țări, 3 luni și 13 zile. Am făcut „camper-schooling”, am fost vizitați de doamna Varicella, am rămas fără încălzire în Alpi, am intrat ilegal pe o autostradă din Italia. Toate s-au terminat însă cu bine, slavă Domnului: Buzuruza este pe patru roți în parcare iar noi îngropați în bagaje și o tonă de nostalgii…
Seara aceasta am nimerit la o sărbătoare rurală în Panaghia, un sat de munte cu cea mai buna apă din Thasos în opinia Anei. Tipic grecesc: tot satul strâns în curtea școlii, un grătar imens cu suvlaki, invitați din doua trei localități prietene, multă voie buna. La două taverne vecine erau rumeniți în proțap berbecuți cu rozmarin, fiecare adiere a vântului îmi producea valuri de frisoane olfactive.
Momentul acela când îți iei câmpii a sosit!
Am pus Dalaras și facem bagaje de zor. O mie de drumuri de la etajul zece până în parcare. Este puțin diferit. Buburuza va fi bucătărie și dormitor, depozit de unelte, ladă de jucării, birou și cameră de lucru pentru copii, bibliotecă și … cameră bine primitoare de oaspeți. A, și să nu uit, arsenalul de undițe și harpoane necesar în lupta cu octopozii și chefalii neîndurători.
Sunt 59 de texte care curg precum cafeaua într-o dimineață ploioasă de primăvară. Cartea Jurnal scoțian este esența unui blog scris în Scoția cu gândul la România, suma unor întâlniri prinse în nervuri de cuvinte obișnuite, în discreția cărora palpită fragilitatea frumoasă a oamenilor.
În septembrie 1870 englezul James William Ozanne debarca în portul Giurgiu după ce peregrinase prin întreaga Europă. „Una peste alta, priveliștea ce mi-a adus desfătare în timpul celor două zile luminoase de septembrie a fost una dintre cele mai mari plăceri din viața mea” (p.19) scria acesta despre experiența unei călătorii toamna pe Dunărea valahă. Nimic nu poate fi mai agreabil decât o asemenea călătorie pe Dunăre în naval sau amonte spune el și am notat detaliul cu regretul că în momentul de față traseul nu este abordat de vreun vaporaș românesc.
O carte cum nu se poate mai potrivită pentru această perioada pascală, de tihnă în familie.
Autorul este o personalitate a Muntelui Athos, eremit ce a trăit retras mulți ani într-o chilie din pădurile Athonului. Încercat de boală, Paisie Aghioritul a devenit părinte spiritual al mănăstirii de pe dealurile de la Suroti, la câțiva kilometri de Salonic.
„Femeile nu erau oameni, pentru că nici un om nu poate pune degetele nu știu cum în formă de pieptene când îți mângâie capul.” Ele au coborât din altă lume să ne asculte. Nu poți adormi singur, cu fața în sus, pe iarba proaspătă…
Aseară am văzut cu copiii „I, Daniel Blake”. Nu este un film destinat lor dar cred că s-au folosit mult mai mult din această poveste decât din orice divertisment Disney de ultimă apariție.
,,Să renunțăm o dată pentru totdeauna la socotelile mercantile din seria tu mie, eu ție, deprinderea de a ne uita mai mult la cât ni s-a dat decât la cât am dat noi înșine. Iubirea nu caută la ale sale, cel care iubește se gândește mai mult la celălalt decât la el însuși… Nu există nici un lucru făcut de mâna omului care să se poată lua la întrecere cu un om cu adevărat bun…”
La 13 ani Ana Blandiana a descoperit o bibliotecă ferecată, munte de cărți la propriu, dosite maldăr într-o cămară prăfuită din Oradea. A simțit mult suflet în aceste volume, „școala, cu șirurile derizorii de note bune, nu a fost decât o anexă a interminabilelor delicii ale lecturii.” (p.20) Vremuri în care și cărțile erau condamnate, închise, distruse. La fel, adolescența pictorului Ștefan Câlțea a avut ca punct de referință „lada de muniții din podul casei părintești, în care erau așezate cărțile interzise”: Eminescu, Vasile Militaru, Comenius, reviste interbelice puse la index de comuniști.
