John Holt

Despre concurență cu John Holt

Când și de ce încep copiii să dorească cu disperare siguranța? Copiii nu par să se nască temători… Se molipsesc încetul cu încetul, în doze foarte mici, zice John Holt. Iar teama de a nu fi competitivi la școală sau în anturaj le modifică forțat comportamentul adaug eu.

Concurența te îndepărtează de un prea-plin al armoniei vieții din punctul meu de vedere. Chiar dacă poate umple un gol motivațional, în final te lasă gol precum împăratul cu hainele cele noi. Pentru că sensul vieții este omul de lângă noi iar competenţele cred că ar trebui dobândite în relație și echipă cu acesta. Cred că fiecare om este excepțional pentru cel ce are tihna de a-l privi și încuraja atunci când apare ezitarea sau eșecul. Nu de a-l lăsa singur pe culoarul lui de alergare…

Ori lucrurile derapează în educație din primii ani. „Încă din grădiniță, (copiii) se află într-un mediu foarte competitiv, în care sunt conștienți de statutul lor și se luptă să obțină aprobarea educatoarei sau a celorlalți copii. Copilul care nu poate să rezolve puzzle-ul știe că ceilalți copii mai mari l-au făcut deja și că educatoarea și restul copiilor se așteaptă ca și el să-l facă și vor fi dezamăgiți sau vor râde de el dacă nu poate.” (Jonh Holt, p.57)

Spiritul din spatele oricărui joc ar trebui să fie bucuria, „inclusiv în jocul de a încerca să afli cum funcționează lumea, joc pe care îl numim educație.” Există un curaj care se învață iar sarcina prea mare sau comparația îl pot inhiba.

Competiția este proprie firii căzute a omului ce își dezvoltă competențele în adversitate cu aproapele. De ce s-ar întrece cel cu patru talanți cu cel cu unul? Oare nu ar trebui să îl ajute înmulțind ceea ce are iar cel mai sărac să învețe astfel să primească pentru ca mai târziu să dăruiască și el?

Dacă totuși copilul reușește să se înscrie în competiție, aceasta îl modelează și uniformizează într-o manieră „utilă” atomizării sociale ce va urma. Dezvoltarea concurențială induce sevraj al poziționării, individualism și pierderea sensului profund al vieții …

Cred că felul în care învățăm devine cumva și felul în care trăim. Copilul când cercetează lumea nu o face pentru a obține aprobarea sau evaluarea cuiva. O face pentru rațiunile curioase și întrebătoare ascunse în ea. Poate ar trebui să protejăm Micul Prinț din fiecare copil, modelul acestuia în care mintea este în armonie cu inima, devenind tot mai sensibile realității de aproape.

Pentru aceasta însă avem nevoie și de… tihnă.

Lasă un răspuns