Pe muntele Arhanghelului

Seara aceasta am nimerit la o sărbătoare rurală în Panaghia, un sat de munte cu cea mai buna apă din Thasos în opinia Anei. Tipic grecesc: tot satul strâns în curtea școlii, un grătar imens cu suvlaki, invitați din doua trei localități prietene, multă voie buna. La două taverne vecine erau rumeniți în proțap berbecuți cu rozmarin, fiecare adiere a vântului îmi producea valuri de frisoane olfactive.

Ceea ce este fain la aceste „laiki glendi” nu sunt dansurile prezentate de invitați cât ce se petrece după. Hora în Grecia nu a rămas din fericire doar pe scenă, decor pentru momente festive, copiii învață de mici dansuri tradiționale și acestea sunt chiar obiect de studiu în școli. Syrtos/hora de duminică seara continuă firesc în unele comunitățile agapa liturgică de dimineață.

Nu am rezistat și am intrat și eu, mărturisesc că nu eram la prima tentativă. Am martori, nu m-am făcut de râs! Am plecat abia când Rafa și-a făcut culcuș în brațele Anei.

„Buburuza” am recuperat-o din afara localității, a fost imposibil de parcat pe străduțele înguste din Panaghia. Cred că era spre miezul nopții, drumul urca domol coasta estica a insulei. Aici muntele Ipsarion coboară direct în mare, este cea mai stâncoasă partea a insulei. După vreo 30 de kilometri am parcat lângă mănăstirea Arhanghelului Mihail. Pustiu, marea strălucea în lumina lunii, stâncă cât vezi cu ochii…

Ana a fost vrednica, s-a trezit în creierul dimineții și s-a dus la privegherea maicilor. Am auzit doar bătăile vesele, în trei tonuri înalte de clopote mici, ce a sfredelit liniștea pe la ora 4-5. Am reușit să mă uit pe geamul din alcov, luna trecuse deasupra stâncilor din golful Arsana. Se vedeau strălucind linii albe, unduindu-se spre plaja. Apoi… firul s-a rupt.

Pe la ora opt am apărut și noi, cei trei mușchetari. Un părinte albit de ani ieșise cu sfintele daruri în fața altarului. Cuvintele lui se răspândeau blând, liniștit, în clar-obscurul bisericii. S-au împărtășit copiii și tare mi-aș fi dorit să fi avut și eu tăria…

A urmat kerasma, o mică masă agapică oferita de maici: lapte de capra, cafea și pișcoturi koulouraki. O maică povestea unui grec despre drumul ce coboară la izvorul de agheasma de sub mănăstire, locul unde povestea spune că arhanghelul Mihail s-a arătat unui cioban Gheorghe.

Mănăstirea este construită pe o stâncă la aproximativ 6-700 de metri deasupra mării. Poteca spre izvor a coborât șerpuitor pe lângă mănăstire, pe stânci, până la nivelul mării. Până aici a fost ușor, cât de cât. Apoi însă nu a mai existat propriu-zis un drum, am țopăit de pe un bolovan pe altul strecurându-mă pe lângă peretele de stâncă, însoțit din când în când de săgeți desenate pe roca. Era un traseu ce îți tăia răsuflarea. Mirosea a mare, a pulbere de valuri, pescărușii se roteau țipând, probabil aveau cuibul în apropiere.

Cred că am făcut jumătate de oră. Pe drum am întâlnit o familie din Atena care venea de trei ani aici, tatăl, mama și fiica. Poposiseră pentru hidratare. Deja mi se muiaseră gleznele când am ajuns la scara sudata în stâncă ce urca spre izvorul Arhanghelului. Printr-o firida din peretele stâncii se vedea peștera și un mic lac cu reflexe verzi. În spate, valurile marii aruncau spuma printre stânci dar nu pătrundeau în rezervorul răcoros al peșterii. Am luat în căușul palmelor prețiosul lichid și am gustat.

Nu aș mai fi plecat din peșteră. Se auzeau doar valurile și clipocitul izvorului. Mi-am adus aminte de peștera Sfântului Ioan din insula Patmos, o tăietură abruptă în stânca peste care monahii au construit o capela. Apostolul a trăit acolo ani de zile. Este o liniște a peșterilor, parcă gândurile toate se retrag ca niște tentacule și ești adunat în sine, tot, lămurit în tihna minții eliberate de ele. Respiram răcoarea izvorului dar respiram parcă și cu mintea o prospețime neștiută.

Odihnit am părăsit cu regret locul și am făcut cale întoarsă. L-am găsit pe Sofronel mângâind ultima pisică a maicilor ce scăpase nealintată. În depărtare vârful Athonului se vedea clar înconjurat de un inel de nori.  Peregrinare mea a durat cu totul o ora și ceva, poate și jumătate, dar a meritat, un timp câștigat pentru cele mai sensibile coarde ale sufletului…

Lasă un răspuns