Astăzi se împlinesc 25 de ani de când filozoful și sociologul Ernest Bernea a trecut la Domnul. Probabil dacă nu am fi avut parte de opresiunea comunistă, alături de Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu sau Mircea Eliade ar fi fost una dintre forțele Universității București și generații de studenți s-ar fi format pe calea „Celui care urcă muntele”.
Din păcate nu a fost așa. Jumătate din caietele sale s-au pierdut prin sertarele securității, anii vieții lui s-au scurs între închisori și lagăre de muncă forțată. La apogeul vieții, în 1984, a fost din nou arestat de securitate și bătut crunt pentru că a refuzat să devină înformator.
În 2015 lucrările lui Bernea rămân în continuare cvasi-necunoscute, deși cartea „Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român” ar fi o altă carte din bibliografia obligatorie pentru liceu, reper necesar pentru a ne înțelege identitatea.
Noi, cei ce umplem astăzi Piața Universității toamnă de toamnă, fără să reușim să ne adunăm unul cu celălalt, cred că putem să aflăm limpezire și inspirație în cuvintele filozofului, vii și actuale peste ani.
„În general, oamenii ajung conducători prin setea lor de dominaţie, prin dorinţa de a dispune de semenii lor, nu prin chemare. Există o voluptate a puterii politice, foarte răspândită mai ales la acei ce trăiesc numai pe plan social şi care, aşa cum sunt dăruiţi, izbândesc foarte adesea. Din această voluptate se nasc întotdeauna formele întoarse ale conducerii, aşa cum sunt demagogia şi tirania.
Faptul însuşi al conducerii omului de către om este în viața noastră o mare nefericire. Îndreptarea acestei soarte triste poate veni pe o singură cale şi atunci numai în parte: prin ajungerea la conducere a celor mai bogaţi lăuntric, mai blânzi şi mai darnici, a celor mai cuprinzători şi mai spiritualizaţi dintre noi.
Conducătorul, atât cât poate oferi viața noastră aici pe pământ, trebuie să iasă vădit deasupra nivelului de rând şi anume prin tăria morală, prin forţa nestăvilită a unui suflet creator. Conducătorul trebuie să cuprindă o întreagă umanitate în fiinţa sa.”